Patriotismul culinar face rău digestiei

Socializarea gastronomică ne adună în jurul unor valori care ne ţin de foame: micii, fasolea şi sarmalele.

Pe 1 Mai mâncăm mici de la primarul Vanghelie. De Crăciun înfulecăm cel mai lung cârnat din lume făcut sub comanda primarului Oprescu. La sfârşitul anului, dănţuim la cel mai ieftin Revelion, organizat tot de Vanghelie. Pe 1 Decembrie, Armata bagă iahnie de fasole. Facem chermeză şi de Ziua Europei cu 30.000 de sarmale împărţite de primăria condusă de Neculai Onţanu. Dacă adăugăm şi pomenile din campaniile electorate, suntem ghiftuiţi. Pomenile nu ne rămân în gât.

Cei care iau peste picior foamea noastră sunt nişte intelectuali sclivisiţi. Şi, până la urmă, ce e rău să fii pomanagiu, asistat, o legumă? Să caşti gura când sfârâie micii pe grătar şi să ciuleşti urechile la câteva promisiuni aberante? Este cât se poate de normal.

Toate aceste evenimente sunt motive
plăcute de socializare. Trebuie să recunoaştem, nu avem destule ocazii să descoperim împreună valorile noastre naţionale, ca să devenim o societate puternică. Dar ce avem noi, românii, în comun? Istoria! Nu ştim „cine a tras în noi după 22”, dar putem să trăim liniştiţi şi fără vreun răspuns clar.

Limba română, asta e comoara noastră! E violată în şcoală, în familie şi, mai cu seamă, în mass-media. Biserica! Dar ce respect putem avea pentru un ierarh care a colaborat cu Securitatea sau care taxează un botez ca la piaţă? Dar să nu persiflăm valorile... Pentru generaţiile în vârstă, valorile comune sunt, desigur, pensia şi reţeta gratuită. Pentru profesori, lefurile îngheţate. Greu de găsit nişte valori comune, nu neapărat pentru care să ne dăm viaţa (dacă va fi nevoie), ci în care să credem cu onestitate.

Socializarea gastronomică are meritul să ne adune în jurul unor valori care ne ţin de foame: micii, fasolea şi sarmalele. De ce strâmbăm din nas? Pentru că ne este ruşine că miros cam... greu? De ce să ne fie ruşine că sărbătorim Ziua Europei cu sarmale? Mai bine să mâncăm, să bem şi să uităm (pentru o zi) că suntem ameninţaţi de Comisia Europeană cu declanşarea procedurilor de deficit excesiv.

Ce ne mai uneşte? Verticalizarea jocului echipei naţionale de fotbal şi Ogică plecat în căutarea locului în care a fost îngropată Elodia? De ce nu? Cum ar fi ca românii să stea cu urechile căscate la vorbele lui Liiceanu, Pleşu şi Patapievici sau cu ochii beliţi la dezbaterile de la OTV despre „Levantul” lui Cărtărescu? Ridicolă imagine, de-a dreptul! Avem nevoie de valori modeste, pământeşti, care să nu ne zdruncine minţile. Chiar aşa, Băsescu de ce n-ar da de ziua lui nişte alune şi o bere, ura!, să ne luăm la revedere?